Experimentul „Monstrul și Niște Fete de la UNATC”

Adrian Țofei, 2011 (actualizat în 2012)

„Monstrul” este un spectacol-monodramă independent, scris, regizat și jucat de mine, inspirat de evenimente reale și idei de Raeesa Aniff și Jonathan Caouette. Este realist, cu accente de comedie neagră și horror.

Lucrul la text, la rol și la spectacol a fost un experiment în care am folosit evenimente reale și situații provocate de mine în mediul virtual (Facebook), pe fondul unor idei și situații fictive preluate din alte texte. Adrian Verdeș, cealaltă identitate a mea din spectacol, e un tip cu probleme psihice care devine obsedat de o actriță și recurge la un gest șocant atunci când ea-l respinge. Nu știam cum continuă parcursul dramatic în mod realist din momentul în care ea-i respinge avansurile, așa că am căutat pe Facebook o actriță care să mă fascineze și am încercat să-mi creez o obsesie care să mă ajute în procesele de creație. Am început experimentul prin a-i pune un comentariu sincer la o poză, dar mult prea îndrăzneț în condițiile în care nu ne cunoșteam. A doua zi am observat surprins că mi-a blocat accesul la a mai comenta la pozele ei, am simțit cum mă înroșesc, cum mă transfigurez ușor stând în fașa calculatorului, cum încasez totul, dar în secunda următoare mi-am dat seama că e exact lucrul de care aveam nevoie! Am făcut un dicteu psiho-emoțional, încercând să-mi identific trăirile subconștiente din acel moment, mai ales impulsurile negative îndreptate împotriva acelei actrițe de pe Facebook, iar apoi am căutam o modalitate prin care să mi le amplific sau să înlătur mecanismele prin care conștientul blochează acele impuslsuri subconștiente, pentru a ajunge să mă apropii de ce-ar simți personajul în momentul în care e respins, de ajunge să facă ceea ce face.

Revelația care a fost scânteia experimentului a venit în urma unui curs de pedagogie teatrală, curs practic la care mi s-a cerut să fac un dicteu psiho-emoțional pentru cele cinci minute anterioare începerii dicteului, scurse de la intrarea doamnei profesoare în sala de curs. Am încercat să-mi exteriorizez procesele psiho-emoționale subconștiente fără a le mai filtra prin conștient, fără a le cenzura; e un exercițiu de vulnerabilitate/sinceritate absolută. În acele cinci minute anterioare dicteului, profesoara vorbise despre pedagogie în arta actorului, dar eu m-am trezit zicându-i în dicteu că-n acel timp, aducându-mi aminte de faptul că cineva-mi zisese cândva că dumneaei s-ar fi culcat cu un student (zvonul e fals), îmi imaginam cum ar fi să o sărut, încercând să înțeleg dacă ar fi posibil ca un student de vârsta mea să aibă plăcere reală făcând sex cu dumneaei. Astfel descopeream că, deși ne vorbise despre pedagogie în arta actorului, iar eu reținusem și înțelesesem ceea ce vorbise, de fapt trăirile mele subconștiente erau cu totul altele, mult mai carnale, adevăratul meu punct de concentrare fiind cu totul altul decât cel evident. Nu e o noutate; au descoperit alți mari psihologi că, de exemplu, până și legătura dintre mamă și fiu sau dintre tată și fiică are în subconștient fond sexual; dar una e să citești în cărți lucruri de genul acesta și alta e să le experimentezi pe propria piele; dacă le afli de la alții le înțelegi doar rațional și funcționează ca preconcepții, adică ai impresia că știi totul și de fapt nu știi nimic, iar certitudinea că știi nici nu te lasă să cauți să descoperi adevărul, care poate să nu coincidă cu adevărul descoperit de alții, fiindcă circumstanțele sunt altele. Le poți înțelege cu adevărat, cu toată ființa ta, le poți proba valoarea în circumstanțele prezentului doar dacă le experimentezi.

Încercam în acea perioadă să-mi finalizez monodrama „Monstrul”, atât textul, cât și rolul și spectacolul propriu-zis, fiindcă toate trei au evoluat în paralel pe parcursul unui an de zile și continuă să evolueze. Lucrând cu noi la Galați aceeași piesă pentru licență pe care a lucrat-o în paralel și la UNATC, Mircea, profesorul meu din facultate, ne povestise câte ceva despre fetele din distribuția „Niște fete” de la București. Am reținut numele uneia dintre ele; habar n-aveam cine e, dar suna bine numele și parcă-mi zisese Mircea că ea ar fi cea mai interesantă. Am devenit foarte curios de ceea ce fac fetele în acel spectacol „geamăn”. Fiind absolut fascinat de Ion Cojar și de Mircea ca fost student al său și unic conservator al metodei sale, nu aveam cum să nu fiu curios de fetele pe care le-a ales în distribuție; m-am gândit că trebuie să fie cu adevărat speciale odată ce Mircea, în imaginația mea, iubea numai actorii care urau teatrul și iubeau omenescul. Cu timpul au ajuns în lista mea de „prieteni” pe Facebook. M-a și întrebat Mircea la un moment dat (mai în glumă, mai în serios) dacă-mi plac fetele lui, sau de care-mi place mai mult; din poze, chiar era cea mai interesantă cea de care-mi zisese și Mircea c-ar fi.

Știam unde vreau să ajung în parcursul dramatic al monodramei. Problema era că habar n-aveam în ce circumstanțe aș face eu un astfel de gest șocant precum cel al personajului; nu puteam să scriu decât folosindu-mi imaginația pentru a mă pune în diferite situații, mai ales că tot eu urma să joc; deci, căutând parcursul dramatic al textului, lucram și la rol. Dar problema era că oricât m-aș fi imaginat eu în situațiile respective, nu aveam cum să-mi dau seama cum aș fi reacționat cu adevărat dacă aș fi fost confruntat cu ele în viața reală; nu găseam nici analogii relevante. Așa că mi-am adus aminte de dicteul de la cursul de pedagogie teatrală, mi-am adus aminte c-am fost fascinat de Sânziana (din ultima clasă Cojar) în „Port” la Studioul Casandra cu mult timp în urmă, mi-am adus aminte că sunt interesante Iulia, Simona și Cristina din spectacolul lui Mircea de la UNATC, mi-am adus aminte că mi-a părut interesantă Ioana când am văzut-o pe holuri la admitere la masterat și-am început să „rumeg”: cu siguranță trebuie să existe o metodă prin care să folosesc dicteul pentru a-mi amplifica fascinația față actrițele firescului lui Cojar până la obsesie, până într-un punct extrem de apropiat de situația din monodramă!

Trebuie să recunosc că soluția n-a fost totuși una „rumegată”, ci a venit intuitiv, pe neașteptate, într-un moment de inspirație (evident, pe fondul preocupărilor anterioare, a energiei investite în proiect). Am acționat pe Facebook asupra respectivelor actrițe exact așa cum am simțit, fără niciun fel de cenzură, dar fără a forța nota, fără a grăbi sau exagera procesul, pentru a nu fi doar un joc masochist, ci pentru a stabili o relație reală.

Interacțiunea cu Simona a fost de departe cea mai umană, fiindcă s-a dovedit a fi și ea, ca și mine, o persoană foarte vulnerabilă, capabilă de a se deschide în fața unui străin pe internet, fascinată și ea de adevăr în arta actorului, dornică de a se exprima fără autocenzură; nu s-a întâmplat nimic conflictual, prin urmare nu m-a ajutat în ceea ce urmăream eu, dar mă alesesem cu o amică pe messenger capabilă să mă întreacă în lungimea mesajelor când se apuca să vorbească de procesul scenic al actorului, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci.

Cristina mi-a părut din start mai dură în poze, plus că-mi zisese și Mircea că are potențialul de a fi așa pentru rolul din „Niște fete”; am considerat că mai ofertant e ca personajul la care lucram eu să fie respins de o fată de la care să nu se aștepte deloc la o astfel de reacție, iar eu m-aș fi așteptat cu ușurință la ceva mai dur din partea Cristinei, deci n-aș fi fost cu adevărat contrariat. Mă rog, am văzut că e zodia rac (la fel ca și mine) și-am încercat să schimb două vorbe, dar nu mai știu ce-a ieșit… oricum… nu ceva important. Am renunțat la relaționare, n-am mai insistat.

Cu Ioana am făcut o greșeală pentru că m-a pus dracu’ să leg o discuție zicându-i lucruri rele despre un fost amic de-al meu, actual coleg de-al ei de masterat; am realizat pe loc greșeala, dar mesajul era deja trimis; m-am simțit foarte vinovat față de Robert, dar în același timp am realizat că de fapt tot mie mi-am făcut singur rău, că acum Ioana și colegii ei vor gândi „ce om de nimic e Adrian Țofei, dacă-și bârfește foștii prieteni…”; așa că m-am simțit prost și față de ea și n-am mai avut tupeul de a mai continua interacțiunea, dar nu înainte de a-i lăsa un comentariu pe wall-ul Facebook în care i-am zis ce simțeam în legătură cu ea: că ar fi genul de persoană pe care o pot cunoaște la nivel intuitiv, dintr-o singură privire (nu i-am zis chiar așa, nu mai țin minte cum i-am zis exact, dar asta a fost ideea). Mă refeream la un schimb de priviri normale, ca între oricare două persoane pe holul UNATC, dar cărora mi-a fost ușor să le atribui în imaginația mea conotații mai speciale, fiindcă-mi era simpatică.

Nu țin minte să fi urmărit metodic să provoc conflicte reale între mine și Simona, Cristina și Ioana doar pentru a continua scrierea dramatică sau pentru analogii în lucrul la rol; pur și simplu încercam să acționez pe Facebook asupra lor din orice impuls pe care-l simțeam, fără a mă gândi la consecințe, cu speranța că ceva constructiv se va întâmpla la un moment dat, ceva ce mă va surprinde și pe mine, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când dau frâu liber vulnerabilității.

Iulia era specială în ochii mei. Cafenie și drăgălașă, îmi aducea aminte de o fostă colegă de școală generală mai închisă la ten de care am fost eu îndrăgostit din clasa I până printr-a VII-a (prima mea dragoste), colegă căreia nu i-a plăcut de mine. Și mi-am zis cumva că trebuie neapărat să „apăs pedala” cu Iulia, fie ce-o fi, fiindcă cea mai mică senzație de respingere din partea ei mi-ar activa memoria afectivă, adică mi-ar reactiva trăirile avute în școala generală când fugea acea fată de mine. Și n-am intuit greșit! Eu îi scriam pe Facebook ditamai mesajele, iar ea-mi răspundea la repezează cu un cuvând sau nu-mi răspundea deloc; nu mi-a picat bine; mai ales prin comparație cu Simona, care sărea imediat cu poveștile dacă ziceam eu o propoziție. Se comportă Iulia așa în mod repetat, eu îi zic lui Mircea că nu vorbește fata cu mine, el zice că fata nu mă cunoaște, dar pentru mine nu e un răspuns liniștitor – Simona cum de vorbește? că nici ea nu mă cunoaște! Las frustrarea să se acumuleze în mine; la un moment dat își pune Iulia la profil o nouă poză alb-negru, iar prima mea reacție interioară e ceva de genul „Scoate-ți repede poza asta că nu te avantajează deloc, arăți ca naiba!”; îmi cenzurez impulsul de a-i comenta la poză și de a-i zice lucrul ăsta, fiindcă e aiurea să te bagi în sufletul omului fără să ai vreo treabă cu el, dar în următoarea fracțiune de secundă realizez că e posibil ca un astfel de comentariu din partea mea să declanșeze în Iulia exact reacția de care am nevoie pentru a-mi înțelege rolul și a-mi finaliza monodrama, adică pentru a descoperi ceea ce-aș simți eu dacă aș fi respins încercând să ajut în felul meu fata care-mi place, adică fiind sincer cu ea – exact asta fiind situația din monodramă. Nu aveam de unde să știu ce simte personajul literar când este respins de fata pe care o iubește tocmai când el încearcă să facă totul pentru ea, dar puteam afla ce simt eu într-o situație mult mai lejeră decât cea fictivă, dar similară în modul în care se îmbină circumstanțele.

Am comentat la acea poză (cu o replică pe care am inclus-o modificată în spectacol), iar Iulia a avut o reacție foarte fermă la care chiar nu m-am așteptat, una care poate fi înțeleasă foarte ușor ca fiind de respingere; am încasat-o, am simțit cum mă transfigurez puțin stând în fața laptopului, dar după câteva secunde m-am calmat și-am realizat că un dicteu psiho-emoțional făcut pentru acele fracțiuni de secundă din momentul încasării reacției ei ar putea fi cheia continuării lucrului la text, la rol și chiar la spectacol. Eram sigur c-au existat în acele fracțiuni de secundă impulsuri subconștiente distructive îndreptate către ea, așa c-am făcut dicteul, încercând să le aștern cu pixul pe hârtie, să aștern tot ce-mi vine în minte când mă gândesc la acele momente, fără a trece ceva prin filtrul conștientului; n-a fost un lucru ușor, pentru că știam că era posibil să descopăr despre mine lucruri care să vină în contradicție cu imaginea mea despre mine. Am descoperit astfel de lucruri, m-au transfigurat când le-am citit ulterior și le-am conștientizat, dar m-au ajutat să înțeleg că aș putea fi capabil în anumite circumstanțe de actele șocante comise de personajul literar. E ca atunci când zici la nervi că-ți vine să omori pe cineva: nu-l omori, fiindcă intervine autocontrolul, dar acel impuls de moment de a-l ucide e unul foarte real, blocat imediat de conștient, dar care poate fi din nou accesat prin dicteu psiho-emoțional în caz că, de exemplu, ai un rol în care trebuie să ucizi și astfel trebuie să ajungi să crezi că ești capabil să ucizi, să descoperi circumstanțele și motivațiile pentru a ucide.

Au urmat repetiții în care am probat, pe rând, toate lucrurile descoperite în experimentele cu fetele de la UNATC, plus multe alte evenimente reale legate de alte fete din viața mea. Mi-am adus aminte și de comentariul mai vechi făcut pe wall-ul Ioanei; cred că l-am căutat jumătate de oră prin arhivă, fiindcă nu-mi aduceam aminte exact cum mă exprimasem atunci; am făcut un mic dicteu și-n legătură cu faptul că Ioana n-a avut nicio reacție la acel comentariu și-n legătură cu momentele cu Sânziana  din 2007 de la Studioul Casandra și-n legătură cu multe alte momente din viața mea. Mi-am folosit imaginația și-am îmbinat toate lucrurile descoperite în mod omogen realist-psihologic. Rolul a schimbat textul, textul a schimbat rolul, experimentele și amintirile mele cu alte fete au schimbat și rolul și textul etc. Toate elementele s-au influențat reciproc și a ieșit spectacolul „Monstrul”!

Multe dintre lucrurile pe care le-am descris mai sus n-au fost conștientizate total decât abia în clipa de față; practic, am apelat din nou la un mic dicteu pentru a putea explica ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat în acele momente; majoritatea experimentelor n-au fost premeditate, ci făcute intuitiv.

Ulterior m-am întâlnit cu Iulia la un fel de audiție. Ne-am așezat unul lângă celălalt pe scaune. Construindu-mi în capul meu o Iulie rea, de care aveam nevoie în lucrul la monodramă, m-a blocat adevărata Iulie în momentul în care m-a privit în ochi: nu era Iulia din capul meu. M-a privit și m-a întrebat ceva, dar n-am auzit-o pe bune; i-am tăiat-o brusc cu „Lasă-mă puțin, că sunt cu gândul în altă parte…” Am căzut în mine pentru câteva secunde, am realizat că nici măcar nu i-am zis „Lasă-mă te rog puțin…”, ba chiar am bruscat-o cu vorba, de parcă ar fi Iulia rea folosită de mine în lucrul la „Monstrul”, pe care trebuia să mă răzbun. M-am simțit foarte ciudat și am fost oarecum șocat să realizez până unde se poate ajunge în asumarea unui rol. Gândind toate acestea, am reușit să fac diferența dintre fata reală și simpatică de lângă mine care nu-mi vrea răul și imaginea pe care mi-o construisem eu despre ea și așa am rezolvat problema: Iulia, așa cum am cunoscut-o la două întâlniri în legătură cu acea audiție, e o fată de încredere, plină de omenesc, iar imaginea cu care lucrasem eu la monodramă nu mai are nicio legătură cu persoana ei, rămânând doar o persoană creată în mintea mea pe care o voi folosi în continuare doar în spectacol.

În „Niște fete” de Neil LaBute este vorba despre un scriitor care face în așa fel încât să-și rezolve probleme cu fostele iubite înregistrând pe ascuns respectivele întâlniri (care devin conflictuale), pentru a le folosi în creațiile sale literare. Simona, Iulia și Cristina aveau respectivele roluri în varianta spectacolului lui Mircea de la UNATC; nu sunt sigur dacă acțiunile personajului din acea piesă (lucrată de Mircea și la Galați, unde am asistat la repetiții) m-au inspirat cumva să fac ceea ce-am făcut, dar cu siguranță am acum „cărnoase” analogii pentru rolul din spectacolul care e în lucru pentru disertație: scriitorul Guy din „Niște fete”!

Problemă: nu mai știu sigur când/dacă am acționat asupra fetelor de la UNATC fără planuri ascunse, din pură simpatie, sau când/dacă am acționat cu scopul asumat de-a provoca lucruri care să mă ajute în construcția structurii dramatice. Privind în urmă, nu mai zăresc foarte bine limita dintre viață și jocul convențional transformat de mine în viață – cred că acesta e unul dintre pericolele căutării adevărului absolut în creația artistică în domeniul meu, dar în același timp e necunoscutul care-mi menține interesul viu.

Guy din „Niște fete” tocmai a dat lovitura cu o povestire în publicația de mare prestigiu „Esquire”. A scris cu foarte multă vulnerabilitate despre fostele sale aventuri și relații cu sexul opus, schimbând numele fetelor implicate și a constatat că acesta e drumul spre succes: incursiunea în eșecurile sale sentimentale.

Se căsătorește; nu mai e împrăștiatul și aventurierul care a fost cândva. Dar realizează c-ar putea scrie un roman absolut genial dacă ar încerca cumva să se confrunte din nou cu acea perioadă furtunoasă din viața sa, să o actualizeze cumva de dragul artei. Face o listă cu toate femeile din viața sa și le selectează doar pe cele cu care simte că încă are probleme nerezolvate. Sunt patru fete: Sam, Tyler, Lindsay și Bobbi. Le contactează și se întâlnește cu ele după ani buni de când a plecat brusc din viața lor și n-a mai dat niciun semn. De exemplu, pe Sam a părăsit-o acum 15 ani. Înregistrează cu reportofonul întâlnirile în care provoacă fetele, dar se lasă și vulnerabil, pentru a avea material de lucru pentru roman. E extrem de surprins de reacțiile femeilor, care nu pot înghiți „ți-am futut viața acum câțiva ani și acum te-am chemat să discutăm câteva minute, să-ți zic că-mi pare rău”.

Lui Sam îi zice c-a părăsit-o pentru că era genul de fată în ochii căreia-i putea citi întreg viitorul și nu recunoaște c-a părăsit-o pentru alta, în scena cu Tyler realizează că de fapt întâlnirea lor nu are legătură cu ea, că de fapt se simte vinovat față de fata pe care a părăsit-o pentru ea, cu Lindsay nu-i merge fiindcă vine la întâlnire cu un plan mai sinistru ca al său, iar pe Bobbi o cheamă să-i zică că se simte vinovat pentru că și-a imaginat cum ar fi să și-o tragă cu sora ei geamănă, dar lucrurile iau o turnură total neprevăzută.

Am finalizat recent o piesă de teatru în colaborare cu „Scrie despre tine”, proiect ce și-a propus să genereze o platformă de texte dramatice noi inspirate din experiențe personale. Am în piesă monoloage și scene inspirate din scene reale de conflict cu fete din viața mea (nu neapărat relații). Spre deosebire de Guy, eu nu le-am schimbat numele reale. N-am publicat nicio scenă, ci doar un monolog din piesă, dar în schimb am publicat pe blog prima parte a acestei lucrări, adică experimentul meu cu fetele de la UNATC în lucrul la „Monstrul”. Prietenul uneia m-a contactat la telefon și pe Facebook cu tot felul de jigniri și insinuări amenințătoare; părea foarte gelos, deși făcea eforturi pline de furie să mă convingă de contrariu; nu era capabil să înțeleagă că am tot dreptul să folosesc numele fetelor în lucrările mele și că n-am experimentat nimic pe/cu iubita lui, ci pe trăirile mele subconștiente. O amică mi-a zis că experimentul e ambiguu și lasă de înțeles că am hărțuit fetele, așa că am pus un comentariu la final în care am afirmat fără ambiguitate că nu am hărțuit nicio actriță și nici n-am experimentat pe ele, ci pe propriile mele trăiri. Apoi, după ce am publicat și monologul de care am zis mai sus, în care am implicat din nou una dintre fetele din experiment, am avut un vis ciudat; asta s-a întâmplat acasă la Rădăuți, în vacanța de iarnă.

Am visat-o pe respectiva actriță într-una dintre camerele de acasă, o cameră căreia mama-i vopsise pereții în galben, probabil pentru a da impresia că nu e chiar atât de întunecoasă pe cât e; fata se pregătea să se culce și avea nevoie să facă baie; m-am oferit să-i aduc o vană de metal din podul casei, dar ea a optat pentru o ladă mare și lungă de lemn ce servea drept bancă atunci când era tras capacul; în acea ladă cu spătar s-a spălat. M-am trezit și i-am povestit maică-mii visul, ea mi-a zis că urmează ceartă dacă visezi cântăreți sau actori, eu i-am zis că nu cred în așa ceva și pe deasupra, eu fiind actor, e normal să visez actrițe, apoi m-am îndreptat spre laptop și am intrat pe Facebook; n-au trecut nici câteva minute și m-am trezit cu un val de comentarii de la respectiva actriță, cerându-mi insistent să-i șterg numele din postările mele de pe blog, să-mi caut alt cobai. Mi-am cerut scuze și i-am șters numele, dar nu și prenumele; mi-am cerut scuze și de la restul fetelor despre care am scris și am efectuat aceeași editare la nume. Cea pe care tocmai o visasem n-a primit scuzele și m-a scos din lista de amici de pe Facebook chiar în acea dimineață.

Guy se comportă total iresponsabil în niște relații, apoi, după mulți ani, descrie în „Esquire” detalii intime despre relațiile sale, apoi are tupeul de-a se întâlni cu fetele în cauză și de-a înregistra discuțiile pentru a avansa în carieră; reacțiile fetelor îl fac să realizeze pas cu pas cât de mult rău a lăsat în urma sa în urmărirea intereselor proprii și descoperă că are nevoie să rezolve în mod real acele probleme, să se elibereze de sentimentul de vină. Dar cum să facă acest lucru și în același timp să se folosească din nou de ele în cariera sa?

Eu mă joc în interacționări cu fete inaccesibile, aventuri sexuale și pseudo-relații, apoi le folosesc pentru a scrie o piesă. În același timp provoc pe Facebook situații cu fete pe care nu le cunosc personal, de care să mă folosesc în lucrul la un text dramatic și la un rol, apoi mă întâlnesc la un casting cu una dintre ele, apoi descriu pe blog atât experimentul de pe Facebook de care ele n-au avut habar c-a fost un experiment, cât și întâlnirea de la casting, pe care am folosit-o tot pentru lucrul la acel rol; descopăr totuși că trebuie să fac ceva pentru a rezolva problema, având semne că unele fete sunt supărate de experiment; îmi cer scuze de la fiecare, dar mă folosesc din nou de reacția violentă a uneia, folosind-o ca analogie în lucrul la rolul „Guy”. Mi-am cerut scuze sincer, dar în același timp eram conștient că gestul meu e asemănător cu gestul ipocrit al lui Guy de a zice „îmi pare rău” și că-l voi folosi ca analogie. Diferența dintre mine și Guy e că el a pornit totul din nevoie profesională, iar apoi a realizat și nevoia personală, iar la mine scuzele au pornit dintr-o nevoie personală, sinceră, iar apoi am realizat și potențialul gestului meu ca analogie pentru rolul la care lucrez.

Trebuie să zic că, atunci când s-a făcut propunerea, n-aș fi insistat să lucrăm „Niște fete” la masterat dacă n-aș fi avut la „cazier” acest experiment în lucrul la „Monstrul”, plus faptul că actrițele din experiment au jucat rolurile fetelor de care se folosește Guy în spectacolul de la UNATC, plus faptul că scriam o piesă inspirată din relațiile mele sexuale/sentimentale în cadrul „Scrie despre tine”. Aceste lucruri au fost premisele.

Experimentul continuă. E ca un lanț: tocmai faptul că scriu acum despre experiment mă apropie mai mult de rolul Guy. Bobbi, fata din ultima scenă, e cea de care-i pasă lui Guy cel mai mult; tot ea e cea care descoperă din întâmplare că el înregistrează discuția și-i cere furioasă explicații; el invocă faptul că gestul său e în slujba relevării unui adevăr mai înalt, anume în slujba artei, a scrierilor sale în care oamenii se regăsesc. Face mari eforturi de a o convinge de acest lucru și de a-i arăta că-i pasă de ea. Am analogie perfectă cu fata de la UNATC care s-a simțit cobai și care a încercat și a reușit în acea dimineață prin mesaje pe Facebook să mă facă să mă simt vinovat și să editez postările de pe blog ce au legătură cu ea. La rândul meu am încercat să o conving de faptul că acțiunile mele vin dintr-o nevoie profesioală, din necesitatea expunerii procesului de creație pentru a servi drept inspirație altor oameni, din dorința de a „releva un adevăr mai înalt”, cum zice Guy.

Am realizat recent că ceea ce vrea să facă cu adevărat Guy e un exercițiu de sinceritate, să le zică fetelor în cel mai direct mod cu putință tot ce are pe suflet, cu speranța că ele vor aprecia sinceritatea lui. Dar reacția lor e una exact opusă, fiindcă sinceritatea-i este percepută ca un act plin de cinism prin care nu face decât să răsucească cuțitul în rană. Mi-am dat seama că am făcut și eu ceva asemănător în momentul în care m-am simțit responsabil față de fetele de la UNATC pe care le-am folosit în experiment și am decis să public totul pe blog și să postez articolul pe pereții profilurilor lor Facebook; n-am vrut decât să fiu sincer, să scot la lumină experimentul, dar unii au încasat gestul ca o sfidare a bunului simț și a omenescului, nu foarte diferit de cum încasează și fetele din piesă sinceritatea lui Guy. Dacă ești cu adevărat sincer cu tine însuți, rămâi absolut uimit de câte similarități poți găsi între experiențele personale de viață și cele ale oricărui personaj.

Nu s-a întâmplat la examenul de actorie în care am prezentat într-o primă etapă de lucru scenele din „Niște fete”, dar la ultimele două repetițiii, atunci când colegele (în rolurile respective) au reușit să mă facă să realizez cât rău le-am provocat (în situația scenică, eu fiind Guy), am încasat totul nu doar prin prisma rolului, ci și prin prisma analogiilor pe care le descoperisem, începând să mă simt vinovat pentru multe momente reale din viața mea în care nu conștientizasem până în acel moment că greșisem; am realizat că rolul are puterea de a influența evoluția mea ca om.

Experimentul continuă și-n cazul spectacolului „Monstrul”. Scopul actorului e să-și asume cât mai mult și să se prefacă cât mai puțin. Adevărul e că trebuie să fiu în mod real obsedat de o tipă pentru a fi autentic în rolul Adrian Verdeș; imaginația și analogiile sunt bune, dar nu se compară cu realul. Nu e o obsesie naturală, e una creată: am început prin a downloda de pe Facebook poza unei actrițe și de a mi-o pune ca fundal pe desktopul laptopului, dar nu înainte de a o edita, tăindu-i amica lângă care se afla în poză. Nu e ceva ieșit din comun ceea ce fac eu; spre exemplu, alți actori s-au internat la cerere în spitale psihiatrice doar pentru a-și asuma roluri de nebuni. La rolurile din filme însă nu par atât de șocante astfel de experimente pentru că se fac doar pe durata filmărilor, însă în cazul de față eu trebuie să-mi recreez obsesia de fiecare dată când joc, cam cu două zile înainte și probabil lucrul acesta e periculos: riști să faci asta de prea multe ori și să ajungi cu adevărat așa. Dar deocamdată eu n-am întâmpinat asemenea probleme; după ce-am pus poza respectivei actrițe pe laptop, m-am trezit în dimineața următoare și am avut prag: „ce dumnezeu caută X (nu vreau să-i dau numele) pe desktopul meu?”, dar în clipa următoare mi-am amintit: „aaaa… am pus-o ieri seară”… deci era clar că nu eram obsedat de ea, ceea ce nu era un lucru bun fiindcă mai aveam doar două zile până la spectacol. Așa că am încercat și alte lucruri (pe care nu sunt dispus să le expun în prezenta lucrare) și am rezolvat problema. Cred că-n arta actorului scopul scuză foarte multe mijloace.

* Citiți și Arta actorului nu e arta de a minți!