Monstrul (one-man-show)

[EN]

Adrian Țofei, 2011 (actualizată în 2012)

Inspirată de evenimente reale și idei de Raeesa Aniff și Jonathan Caouette

Genuri: Comedie Neagră, Horror, Monodramă

  • Personaj: Adrian Verdeș
  • Conceptul de viață al lui Adrian Verdeș: „Ceea ce contează în viață e să lupți pentru toate drepturile tale!”
  • Scopul general al lui Adrian Verdeș: „Vreau să fiu liber!”
  • Scopul lui Adrian Verdeș în raport cu comisia: „Vreau să-mi spuneți că sunt liber!”
  • Miza pe viață și pe moarte: are ultima șansă de a convinge comisia, în caz contrar așteptându-l detenția pentru tot restul vieții, motiv pentru care decide să riște totul zicându-le adevărul pentru prima dată.
  • Specificul lui Adrian Verdeș (psihologie, compoziție): se raportează la faptele sale groaznice și distructive cu inocența unui copil, precum ar fi minunate și constructive; trece brusc de la vulnerabilitate și inocență la furie amenințătoare și invers, alternând; retrăiește majoritatea evenimentelor din trecut ca și cum s-ar întâmpla în momentul prezent, sub ochii săi; are ticul de a se tot juca cu unul dintre nasturii pijamalei.
  • Se luminează scena și observăm în centrul ei un scaun vechi, urât, simplu, fără spătar. Auzim bătăi într-o ușă care dă în scenă; bătăile se repetă timp de câteva secunde, apoi ușa se deschide și apare Adrian Verdeș în lumina reflectoarelor. Este îmbrăcat în pijama, cu cămașa băgată în pantaloni și pantalonii trași mult în sus peste șolduri; e încălțat cu șlapi ieftini, murdari, din material plastic. Spectatorii reprezintă comisia spitalului de psihiatrie în care este Adrian închis. Privește comisia cu suspiciune și ură la început, dar apoi începe să fie din ce în ce mai vulnerabil. Nu ezită să-i fixeze cu privirea perioade mai lungi de timp. Este entuziast, fericit, extrem de inocent și vulnerabil atunci când își aduce aminte de lucruri frumoase, dar devine brusc serios și amenințător atunci când își aduce aminte de situații în care lucrurile nu au mers așa cum spera el, situații pe care încearcă să le înțeleagă, dar nu reușește. Are momente în care-și conștientizează problemele psihice și luptă să și le ascundă, să pară normal.

Patea I. LUMEA MEA

[Scopul lui Adrian Verdeș: „Vreau să simțiți ce simt și eu, să empatizați cu mine ca să mă eliberați!”]

Bună ziua. Adrian Verdeș, salonul 7. (observând scaunul) Am să rămân în picioare dacă nu vă deranjează… Ok… să vă povestesc cum a început totul. Aveam cam 5 ani când într-o zi am demontat un aparat vechi de-al bunicului – nu mai țin minte exact ce era… un fel de proiector pentru diafilme – și i-am scos lupa. Era foarte, foarte cald afară, prin iulie, aproape de ziua mea. (așezându-se pe podea, arătând cum stătea) Stăteam pe verandă cu picioarele încrucișate și cu lupa mea în mână și eram foarte entuziasmat pentru că tocmai descoperisem că pot concentra cu lupa lumina soarelui astfel încât să ard pragul de lemn de la verandă. La un moment dat am observat o furnicuță și mi s-a părut simpatică… cum alerga ea așa micuță… și am vrut să-i dau mai mult soare, s-o încălzesc; (arătând cum poziționa lupa) poziționam lupa astfel încât lumina să se focalizeze într-un spot exact pe ea, dar… ea fugea… pur și simplu nu reușeam să o țin locului… fugea din ce în ce mai tare, iar la un moment dat a dispărut într-o crăpătură din lemn… nici acum nu înțeleg de ce, că doar eu eram atent cu ea… voiam s-o încălzesc, să o fac să se simtă bine. Așa că am așteptat să treacă altă furnică și am fixat lupa din nou pe ea, dar de data asta am început să o depărtez; (ascendent în plăcere și entuziasm) țin minte cum alerga și cum se zbătea de plăcere pe măsură ce spotul de lumină devenea din ce mai mic și mai fierbinte, apoi începea să sfârâie, să să prăjească, se umfla, făcea „poc” și exploda! (râzând, lăsându-și șlapii să-i cadă din picioare, jucându-se cu degetele de la picioare)

(ridicându-se) Mai târziu, când am crescut mai mare, am început să fiu fascinat de fluturi… îmi plăceau niște fluturași roșii cu un fel de pete ca niște ochi pe aripi; mama îmi zisese că fluturii vin la mine dacă mă îmbrac în culori vii, cu desene cu floricele galbene mai ales, așa că m-am dus în camera mea, am căutat în dulap, mi-am luat un tricou galben cu flori și m-am dus în curte între fluturași, dar… niciunul nu se apropia de mine; încercam să-i prind, dar atunci zburau și mai departe… deși eu eram în galben, cu floricele… Atunci am observat geamurile de la verandă și mi-am amintit că fluturii se prind uneori acolo pe după perdele; (arătând cum l-a prins, folosindu-se de o perdea sau de un perete) am intrat în verandă, am observat un fluturaș între geam și perdea, am apăsat perdeaua pe geam și l-am blocat, am băgat mâna pe sub perdea și l-am prins, i-am  rupt aripile, i-am luat trupul, l-am pus în mușuroiul furnicilor și l-am privit cum se zbate de plăcere, plin de furnici… îmi plăcea când îl mușcau de ochi! Apoi am prins mai mulți fluturi care nu voiau să stea, tot pe după perdea i-am prins și i-am dus pe toți în pod… i-am țintuit cu ace pe o bârnă de lemn; pe majoritatea i-am ars cu lumânarea, pe unii i-am desprins și i-am închis într-o sticluță cu apă cu săpun… i-am agitat până s-au înecat (retrăind cu plăcere agitarea sticluței), dar pe cel mai mare și mai frumos l-am lăsat ultimul și l-am privit numai pe el cum stă înfipt în ac… pur și simplu l-am privit cum moare încetul cu încetul… (înaintând cu entuziasm spre comisie) Aveam atunci tot controlul, toată puterea, acolo-n podul casei mele era lumea mea și eu eram Dumnezeu!

Dar până la urmă te plictisești de chestiile mici. Pisica surorii mele… nu cred că vă puteți imagina cât de rea, cât de-a dracului era mâța aia… pur și simplu mă ura! Cu un an înainte avusesem și eu o pisică – o pisicuță neagră, mică; și-i plăcea să se joace cu mine! o legam la un moment dat cu cureaua de la pantalonii mamei, o legam de gât și de un scaun – îl întorceam cu picioarele în sus (arătând cu bucurie cum se juca cu pisica, folosindu-se de scaun) – și aveam o mănușă din piele și o plesneam peste cap cu mănușa și ea trăgea scaunul și-i mai puneam diferite obiecte pe scaun să le tragă și-i plăcea! ziceam că e calul care trage căruța! și-i plăcea să se joace cu mine! Dar asta nu… asta pur și simplu mă ura! Stătea numai în brațe la sor-mea și atunci când voiam s-o iau și eu să mă joc cu ea, mă zgâria și mă mușca, iar sor-mea o întărâta și râdea de mine și nu avea niciun drept să facă asta, mai ales că eu eram cel care o hrănea, eu eram cel care ținea cu adevărat la ea, nu sor-mea! Așa c-am hotărât să-i dau o lecție! Am prins mâța, (retrăind) am strangulat-o cu mâinile goale și am atârnat-o de gât deasupra patului soră-mii. A fost primul lucru pe care l-a văzut când s-a trezit a doua zi dimineață!

De atunci sor-mea mi-a zis tot timpul că sunt un ciudat. Am încercat să-i dau și ei o lecție, dar bunicul m-a trimis la o clinică de psihiatrie. (sincer) Dar eu eram băiat deștept și cuminte – poate prea cuminte, cum zicea mama – psihiatrul a observat asta și după două luni mi-a dat drumul; i-a explicat bunicului că e ceva normal… că așa sunt toți adolescenții și nu are de ce să se îngrijoreze. Am fost totuși nevoit să fac totul pe ascuns pentru o perioadă: șoricei, șopârle, chiar păsărele, practic orice animăluț mic pe care puteam pune mâna fără să bage cineva de seamă. Le duceam în pod, în lumea mea… Ai un incredibil sentiment de putere atunci când privești ceva în ochi în timp ce moare – o ființă – s-o privești fix în ochi atunci când își dă ultima suflare!  Încercați să vă imaginați ce-ați simți!

Partea II. MAMA

[Scopul lui Adrian Verdeș: „Vreau să simțiți prin ce trece mama, să empatizați cu ea ca să mă eliberați să o salvez!”]

(se liniștește și așază pe scaun) Eu am fost crescut de bunici. Mă rog, vorba vine „crescut”. Bunicii mei… s-au cunoscut… probabil s-au îndrăgostit… s-au căsătorit, apoi au făcut ei ce-au făcut și au avut un copil, o fată foarte frumoasă pe nume Ioana.

Totul era roz în viața lor, aveau foarte multe speranțe pentru viitor. Când Ioana avea cam 11 ani, a trecut pe la noi prin cartier un fotograf profesionist și i-a făcut o poză. Fotografia a apărut într-o revistă de modă pentru copii, ea a fost remarcată și a început să apară în din ce în ce mai multe reviste și emisiuni pentru copii, iar la un moment dat a fost chemată la un casting pentru un rol într-un serial TV celebru în acele vremuri. Era foarte frumoasă și talentată și a luat castingul, dar n-a mai apucat să joace.

La 12 ani totul a început să devină foarte trist în viața ei. Se juca pe acoperișul casei și a căzut. A aterizat în picioare fără să îndoaie genunchii și a rămas paralizată timp de 6 luni de zile. (sarcastic față de bunic) În tot acel timp, în acele 6 luni cât a stat internată în spital, bunicul meu s-a tot gândit și a ajuns el la geniala concluzie că paralizia nu era reală, că nu era ceva fizic, că era doar în mintea ei și a cerut să i se facă tratamente cu șocuri electrice pe creier – erau la modă în acele vremuri. Îi puneau pe cap un fel de cască cu două tampoane umede, o legau de pat să nu se rănească de la convulsii și dădeau drumul la curent o dată la 10 secunde și din ce în ce mai intens, în progresie, timp de 2 ore. Pentru că nu se vedeau rezultatele – evident că nu se vedeau! – bunicul a cerut să se repete tratamentul de două ori pe săptămână, în fiecare săptămână… și s-a repetat timp de 5 luni de zile. Pe toată durata Ioana a rămas la fel de frumoasă; țin minte o poză… îi căzuse tot părul din cap și era foarte trasă la față, cu pete vinete… dar era și mai frumoasă așa!

Când în sfârșit și-a revenit din paralizie și totul părea să revină la normal… au apărut efectele „tratamentului”: avea impresia că lumina prea puternică o face să se evapore… nu mai ieșea din casă de frică să nu se evapore de la soare, așa că bunicul meu a semnat din nou pentru internarea ei în spitale psihiatrice și pentru alte tratamente cu șocuri. Timp de 25 de ani a trecut prin mai mult de 100 de metode diferite de tratament; doctorii erau din ce în ce mai sceptici cu privire la eficacitatea șocurilor electrice, dar bunicu tot insista că e nebună… nu o mai dorea acasă… Când au eliberat-o, în 1985, nu mai era ea cu adevărat; din cauza tratamentului își pierduse întreaga personalitate.

Dar… a reușit cumva să treacă peste toate astea și în 1986 s-a îndrăgostit de unul dintre vecini, un băiat cu care făcea ea prostioare când era mică, Octavian Verdeș. S-au căsătorit, el s-a mutat la părinții ei și totul a fost foarte bine până când a început să bea cu bunicu… dar el nu era bețiv! bunicu l-a ademenit să bea! A făcut ciroză de la băutură; mi-a zis bunica că într-o zi a vomitat sânge mult într-un lighean și a murit. Ioana a rămas cu doi copii mici: cu mine și cu sora mea.

După `89 bunicii mei și-au deschis un mic magazin. Atunci când magazinul a luat foc și au pierdut afacerea, bunicul a considerat că nu mai are cu ce să mă crească – deși avea! – și m-a trimis la un orfelinat. Pe sor-mea a păstrat-o… De la orfelinat nu țin minte multe lucruri (nedorind să-și aducă aminte); știu că eram la un moment dat legat de pat, așa… (refăcând poziția) și-mi vin în minte niște imagini cu o femeie care mă lovea cu un fel de cordon…

Dar după doi ani mama a reușit să se impună în fața bunicului, să demonstreze autorităților că este capabilă să mă crească și a venit să mă ia acasă. Pe atunci orfelinatul era la 25 km distanță de oraș și am mers cu autobuzul. Țin minte cât de mult se bucura să mă vadă… era așa emoționată! plângea și mă pupa tot timpul… „puiu mamii” îmi zicea; la un moment dat niște oameni s-au arătat deranjați… ziceau că e prea gălăgioasă, dar ea atunci a început și mai tare să se manifeste! Ne-au dat afară în câmp. Cu ce drept?… ea nu deranja pe nimeni.. era pur și simplu fericită să mă vadă după atâta timp… Țin minte că ne-a luat cu mașina un bărbat… era o mașină roșie, după care nu-mi mai aduc aminte mare lucru din acea zi… (nedorind să-și aducă aminte) aveam cam 5-6 ani… abia recent am aflat de la bunica că acel bărbat a violat-o pe mama în câmp. (ridicându-se de pe scaun furios) Dar ceea ce-mi aduc aminte foarte bine e ce făcea bunicul cu ea a doua zi cand am ajuns acasă: (imitându-l furios) „Cine dracu te-a pus să te urci în mașina aia, ce, pe jos nu puteați veni? Pentru asta am muncit eu o viață, să-mi caci tu banii pe drumuri? Te-a pus dracu-n pizda mătii să mi-l aduci iar pe cap… să-l hrănesc eu din banii mei! Trebuia să te las în pizda mătii-n spital să putrezești naibii acolo! nu-mi mai făceai pe plodu ăsta… cum ești tu așa-i și ăsta!” și-ncepe s-o lovească!

(spre comisie): Vă rog, trebuie neapărat să mă întorc acasă să fac dreptate!

Partea III. M-AM ÎNDRĂGOSTIT!

[Scopul lui Adrian Verdeș: „Vreau să-mi spuneți <Foarte bine ai făcut c-ai ucis-o! Ești liber!>”]

Am să fiu sincer cu dumneavoastră de această dată. Tot timpul am fost un singuratic; n-am avut niciun prieten nici acasă, nici la școală, nici în liceu, nici în facultate!

Țin minte cum era la grădiniță. Eu nu îndrăzneam să mă apropii de jucăriile cu care se jucau colegii și de câteva zile mă tot uitam la una dintre ele, la o mașinuță de cusut din plastic; o pândeam. Era galbenă, la fel cum era tricoul meu cu care mă îmbrăcam când prindeam fluturașii pe după perdele! Stătea pe un pervaz atunci când nu era în mâinile colegilor, dar asta se întâmpla foarte rar și pentru puțin timp fiindcă imediat se găsea cineva să o ia. Dar într-o zi mi-am făcut curaj, am pândit momentul, am văzut că trec secundele și nimeni nu se apropie de ea, m-am apropiat și-am întins mâna, (retrăind momentul) dar imediat „poc!” – m-a lovit peste mână o colegă… apoi s-au adunat în jurul meu toți colegii și au început să țipe la mine și să mă lovească… aș fi vrut să-i să-i duc atunci pe toți în podul meu, să-i țintuiesc cu ace pe bârna de lemn și să-i privesc cum mor încetul cu încetul, la fel cum făceam cu fluturașii. (arătând cum i-ar fi țintuit, trăind acel moment ca și cum s-ar întâmpla).

Apoi a venit prima zi de școală. (așezându-se pe scaun, retrăind momentul) Într-una din pauze eram în bancă și a venit un băiat la mine – un băiat micuț, negru – și mi-a zis să mă ridic din bancă; eu m-am ridicat, iar el mi-a zis să mă duc în fața clasei, că dacă nu, mă bate… și eu m-am dus și mi-a zis apoi să-mi dau pantalonii jos și să mă așez în genunchi, că dacă nu, îmi dă peste cap… (dându-și jos pantalonii și așezându-se în genunchi), am făcut cum mi-a zis și atunci toți colegii au început să râdă; (observând bucuros o fată în ultimele rânduri) înafară de o fată din ultima bancă… Iulia, care a intervenit și m-a salvat! nu mai știu ce i-a zis acelui băiat, dar l-a făcut să mă lase în pace. Ne-a pus apoi învățătoarea în aceeași bancă… era puțin cafenie la ten, atât de drăgălașă! țin minte că o tot îmbrățișam! ea se tot zbătea, îmi arăta că nu-i place, eu tot insistam, ea se zbătea și mai tare – de fapt îi plăcea, dar se făcea că nu-i place – râdeam de ea și-i ziceam că se zbate ca peștele pe uscat. Țin minte cum mă plimbam în acea perioadă zi de zi prin curte sau prin casă și-mi imaginam situații excepționale care ne-ar fi adus împreună. De exemplu, pe la 12 noaptea, plimbându-mă prin curte, îmi imaginam cum ar fi ca ea să aibă un accident în fața porții mele, să dea o mașină peste ea sau să se lovească cumva la un picior, iar eu, fiind singurul la ora aia afară, să o ajut, să o salvez, să o aduc în casă, să o îngrijesc, să dormim peste noapte împreună, să fiu eroul ei! În clasa a doua s-a mutat din banca mea… m-a părăsit. Nu avea niciun drept să facă asta, să fugă de mine, pentru că eu o iubeam și tocmai ea era cea care mă făcuse să o iubesc! (ferm) De atunci nu mi-a mai plăcut nicio fată.

(fascinat, hipnotizat de amintirea ei) Dar apoi, când am venit în București să dau la facultate, a apărut ea… tot Iulia se numea… și avea același nume de familie cu al meu: Iulia Verdeș!  Era studentă la actorie. Era atât de frumoasă… la fel ca mama… Avea părul ciocolatiu, atât de mătăsos… îi aluneca pe spate atât de lin… Am o poză cu ea! Pot să v-o arăt? (scoate poza din buzunarul de piept și se îndreaptă spre comisie cu intenția de-a o arăta, dar realizează că nu e bine ceea ce face și se oprește în ultima clipă) Nu, nu, nu… nu v-o arăt!

Am văzut-o pentru prima dată într-un spectacol când am venit în București să dau la facultate; Doamne, era atât de naturală pe scenă, atât de vulnerabilă în fața mea… la un moment dat a venit la marginea scenei și a început să plângă, dar nu se prefăcea, nu juca teatru, ea trăia cu adevărat! pe scenă, față de mine, era mai vulnerabilă decât față de oricine altcineva din viața ei reală, își deschidea sufletul în fața mea așa cum sigur nu o făcea nici măcar în fața celor mai buni prieteni ai ei! La final, la aplauze, se tot uita în ochii mei; avea niște ochi sclipitori, de smarald, exact ca ochii pisicii surorii mele! Era înaltă și atât de sensibilă… avea un mers foarte provocator, foarte organic… (imitându-i cu plăcere mersul) Purta o fustiță albă dantelată până deasupra genunchilor, (arătând cum era fusta) era bufantă, cu pliuri rotunde, cu marginea de jos îndoită spre interior; se mișca provocator și mă tot privea, dar făcea totul foarte, foarte subtil, astfel încât numai eu să observ dintre toți spectatorii!

Am ajuns acasă – mă rog, în camera de cămin, că stăteam într-un cămin studențesc pe durata examenului de admitere – și, la fel cum îmi imaginam cu Iulia, iubirea mea din școala generală, m-am trezit imaginându-mi cum ar fi dacă m-aș duce în vacanță la Putna și aș urca la cruce pe muntele de lângă mănăstire, cum urcasem și cu o vară în urmă, și să dau tocmai de ea acolo… să se întâmple să vină și ea în vacanță la Putna, să urce acolo la cruce din coincidență exact când urc și eu… doar noi doi în vârful muntelui, sub cruce… la fel cum visam când eram mic cu cealaltă Iulie! apoi mi-aș fi dorit să-mi imaginez că Iulia are un accident pe munte și eu o salvez, dar n-am făcut asta! am oprit imaginația, mi-am făcut curaj și am acționat de această dată: am căutat pe internet de la calculatorul colegului, că eu nu aveam calculator, și i-am găsit profilul Facebook! i-am cerut să mă adauge ca prieten și mi-a dat accept imediat!

Prima dată am comentat la două poze… ea era un înger în viața reală și acele fotografii nu-i puneau în valoare adevărata frumusețe… era puțin cafenie la ten, la fel ca Iulia – dragostea mea din școala generală, era un îngeraș cafeniu și era extraordinar de fermecătoare așa, iar acele poze pe care și le pusese o lipseau chiar de această calitate, pentru că erau alb-negru! i-am zis „scoate-ți naibii acele poze că arăți ca dracu… arăți ca Michael Jackson după ce se făcuse alb!” A doua zi am realizat că nu mai puteam comenta la pozele ei. Nu știu de ce… eu am vrut s-o ajut, nu să-i fac rău, am fost atât de sincer cu ea, am fost vulnerabil în fața ei la fel cum a fost și ea în fața mea pe scenă…

(înaintând cu entuziasm spre comisie) Dar mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj! I-am zis că mi-a plăcut foarte mult cum a jucat, cât de naturală a fost, iar a doua zi am găsit răspuns. Ghici ce mi-a scris! Mi-a scris „mulțumesc!” (se raportează la acel „mulțumesc” ca și cum i-ar fi zis „te iubesc”) Doamne, am fost atât de fericit atunci! și am știut că acela e momentul să-i zic ce simt cu adevărat pentru ea; (adresându-se sincer unei fete) i-am trimis un nou mesaj în care i-am scris așa: „Iulia, știu că nu ne cunoaștem în mod direct, dar tu ești genul de persoană pe care pot să o cunosc la nivel intuitiv, fără să pot explica… acele priviri, atunci, pe scenă, au fost de ajuns pentru ca noi doi să ne cunoașteam de o viață!” Iar la final i-am scris foarte sincer, foarte direct: i-am scris „Te iubesc!” și am așteptat răspuns. Dar… n-am mai primit nimic de la ea… i-am trimis din nou mesajul… nimic… i l-am trimis cu copy-paste zi după zi, timp de două luni de zile, dar… nimic… nu mi-a mai răspuns…

Așa că, după terminarea unui spectacol, mi-am făcut curaj și am decis să ne întâlnim față în față să-i vorbesc, să rezolvăm situația! Am așteptat-o la ieșirea actorilor, dar… a ieșit de mână cu un alt băiat… un prost, un urât! l-a sărutat în fața mea… îmi făcea în ciudă… apoi am auzit-o vorbind cu el… i-a zis „Uite, ăsta e ciudatul ăla de pe Facebook!” Nimeni nu avea niciun drept să zică că eu sunt un ciudat! (amenințător și furios, spre comisie) Absolut nimeni nu avea și nu are niciun drept să-și bată joc de mine!! Mai ales ea!! Mai ales ea dintre toate fetele din lume nu avea absolut niciun drept să-și bată joc de mine, să-mi zică mie că sunt un ciudat!!

(apropie scaunul de comisie și se așază pe el) Juca la Studioul Casandra, în centrul vechi al Bucureștiului, pe strada Franceză. Știam pe unde merge acasă fiindcă de la început o urmărisem… mergeam în spatele ei la câțiva metri în fiecare zi. O lua la un moment dat pe o străduță mai întunecată, așa că am închiriat o garsonieră exact acolo, pe acea străduță. Știam că urma să joace și-n acea seară pentru că-i știam pe de rost programul și știam că prietenul ei nu vine după ea pentru că știam și programul lui. Am urmărit-o de la fereastră, am așteptat să treacă prin fața scării blocului, m-am furișat în spatele ei, am prins-o și i-am îndesat rapid pe față o cârpă îmbibată în cloroform; a început să se zbată, dar am ținut-o strâns, (retrăind, ridicându-se) apoi s-a lăsat în brațele mele, am dus-o rapid în camera mea și-am întins-o pe pat.

(fascinat, sincer, cu sexualitatea unui virgin îndrăgostit) Doamne, era atât de frumoasă, de gingașă, de calmă, de senină, de vulnerabilă întinsă acolo pe patul meu încât am dezbrăcat-o: (retrăind) bluzița… pantalonașii… sutienul… chiloțeii… am legat-o de pat și am… am privit-o… am petrecut toată noaptea privind-o cum doarme… pur și simplu am privit-o cum doarme… toată noaptea. S-a trezit a doua zi după-amiază și-a-nceput să țipe… dar țipa ca proasta pentru că eu vorbeam frumos cu ea! îi tot spuneam cât de frumosă este, cât de mult țin la ea, cât de mult o iubesc, dar pur și simplu nu voia să mă asculte și țipa-n continuare și țipa din ce în ce mai tare; cu cât eram eu mai vulnerabil în fața ei, cu cât îmi deschideam mai mult sufletul, cu atât țipa ea mai tare! așa c-am fost nevoit să-i iau pantalonii și să-i îndes în gură.

(înaintează mult spre comisie spre a le împărtăși ceva intim, cu sinceră emoție, bucurie și inocență) În zilele următoare… am făcut dragoste… amândoi am făcut pentru prima dată dragoste… și ea se zbătea și gemea și plângea de plăcere, chiar îi plăcea, chiar era cu adevărat impresionată! Mă rog, nu putea vorbi că avea pantalonii în gură, dar mă privea în ochi și gemea, îmi arăta că îi place… Eram foarte obosiți amândoi după aceea, dar eram cu adevărat fericiți! (sincer) A fost cel mai fericit moment din viața noastră.

I-am gătit cele mai bune mâncăruri pe care știam că le făcea mama acasă când eram mic, am căutatat rețetele mamei și i-am făcut prăjiturele, fursecuri de care-mi făcea mama de Crăciun, am hrănit-o cu foarte multă grijă în fiecare zi, am spălat-o, am dus-o la toaletă, i-am cumpărat hăinuțe frumoase de la Mall, cele mai frumoase și mai scumpe haine pe care și le dorea, am îmbrăcat-o… i-am downlodat filme de pe internet, ne-am uitat împreună la ele, i-am downlodat muzică pe laptop, am ascultat melodiile ei preferate împreună… Doamne… am tratat-o ca pe o prințesă! pentru că era o prințesă, era prințesa mea! am făcut tot posibilul pentru ca ea să fie fericită! Orice fată ar fi fost mai mult decât recunoscătoare pentru toate atenția asta pe care i-am oferit-o eu ei! Știți ce-am primit de la ea, de la ființa pe care am iubit-o cel mai mult pe lume? În ultima noapte, în timp ce făceam dragoste… mi-a mușcat-o. (retrăind, realizând că ea l-a păcălit tot timpul) Și a luat-o la fugă spre ușă. Așa c-am prins-o, i-am luat pantalonii, (retrăind intens, vizualizând-o, refăcând mișcările) i-am înfășurat în jurul gâtului și am strâns! Am privit-o fix în ochi în timp ce-și dădea ultima suflare! ‘tu-ți Paștele mătii!

După câteva secunde a început din nou să respire. Nu mai omorâsem niciun om până atunci și nu știam că atunci când strângi pe cineva de gât, fiindcă mai are aer în plămâni, trebuie să mai strângi puțin timp și după ce nu mai respiră. Și-a revenit și a început să mă implore să-i dau drumul, dar de data asta nu mai țipa; vorbea așa frumos cu mine și avea niște lacrimi atât de frumoase… am stat lângă ea… am privit-o și-am ascultat-o cam o jumătate de oră, apoi am apucat din nou de pantaloni și am avut grijă să nu se mai trezească de această dată. (ușoară urmă de remușcare, care-l face să se simtă slab)

  Partea IV. ELIBERAREA

De ce stați ca la spectacol? Așa… simțiți-vă bine, distrați-vă! (apropiindu-se de o persoană din comisie care are o reacție evidentă, sarcastic și agresiv) [improvizație în funcție de reacția spectatorului] Hai, râzi! râzi am zis!! așa! mai tare!! hai!!!

Când v-am văzut prima dată v-am urât… v-am urât la toți mutrele astea de tâmpiți! Așa… râdeți! e bine să fiți tâmpiți, nu? Dar acum… mă bucur c-am putut să vă spun toate astea, chiar mă bucur c-am reușit să fiu sincer, vulnerabil… acum simt că vă cunosc… e cu totul altceva… (trecând brusc de la o stare la alta) cred că încep să vă iubesc… Și… cred că știu de ce simt asta! Mă veți elibera în seara asta, nu-i așa? (observând că nimeni nu zice nimic) Mă veți elibera în noaptea asta, da?

[improvizație în funcție de reacțiile spectatorilor, care acum capătă siguranța că ei joacă rolul comisiei]  (observă pe cineva care răspunde afirmativ, dar majoritatea răspund negativ sau rămân tăcuți; caută disperat o soluție de scăpare, o găsește, se liniștește fără a slăbi tensiunea și-și exprimă ferm decizia luată) Eu am să ies. Am să ies acum pe acea ușă și nu mă mai întorc.

[trece încet, cu frică, dar hotărât, demn și extrem de periculos printre spectatori, îndreptându-se către ușa opusă celei pe care a intrat, reprezentând ieșirea din instituție]

Mulțumesc! (iese pe ușă, lăsând comisia complice la evadarea sa)

[Scena se întunecă brusc.]

FINAL